Ne-am combinat. În vara lui 2013, eram dedicați copiilor cu cerințe educaționale speciale, acolo era sufletul și intervenția noastră ca să facem lumea mai bună, dar veneam și ne reveneam cu greu după ”trauma” POSDRU din 2012. Majoritatea proiectelor erau pe final de perioadă de implementare, ne gândeam la sustenabilitate, cum să devenim bancabili (greu cu ong-urile, că nu intră în softul de analiză cu excedent asimilat cu profitul). Lucram cu un partener transnațional un proiect pe economie socială care avea modelul unei alte țări europene în minte și ne-am zis: ”hai să demonstrăm că se poate și în România!”.

Ne-am adunat o structură de șase organizații partenere, fiecare cu visurile ei, fiecare cu oameni în echipe care avea visuri neîmplinite, unii dintre noi prezenți în comunități bine lucrate în anii anteriori care își doreau dezvoltare. Credeam că știm și că avem competențe -școli peste școli, MBA-uri pentru ONG, diplome în management, consultanță, ani de activisim, inclusiv ca susținători ai economiei sociale. Și multe principii și valori pe care am crezut că le putem respecta până la capăt.

Am scris un proiect bun, punctaj foarte mare, am semnat, un an mai târziu (!) în prima serie de 6.1., înainte de finalizarea procedurii de evaluare.
Și ne-am furat-o! Destul de tare. Am avut provocări cu furnizorii, constructorii (haideți, dom’le, că știu eu cum e cu proiectele astea, nu puteți mări valoarea contractului?), avizele, primăriile, consecințele Colectiv, alte avize, dar mai ales, am avut și avem provocări cu oamenii. Am avut incluse în proiect planuri de afaceri ale unor oameni care nu au vrut, ulterior aprobării, să fie nici administratori de firme, nici acționari, ci doar, cel mult, ca pe o favoare, manageri. Am avut întâlniri cu consultanți din business care ne-au spus unde am greșit bugetul și că ne va costa abaterea, doar pentru una dintre structurile de economie socială înființate, extra, FEDR și neprevăzute, vreo 20.000 EUR. Ghiciți ce, la finalul proiectului am constatat că cifra fusese corect estimată. Doar noi nu eram pregătiți să o acceptăm.
Am acoperit salarii decente în perioada de sustenabilitate, plătite ceas, la timp, cu toate costurile incluse, declarate și virate la stat. Și am ajuns la momentul decembrie 2015. Și echipele de angajați au fost întrebați de cei care îi ghidau/consiliau/antrenau: ”Și?…, cum vă veți plăti salariile din ianuarie?” Și întrebarea a plutit în încăpere fără răspunsul sperat, acela solidar și participativ și încă mai plutește și astăzi…
În ianuarie, când au apărut primele întârzieri în plăți au început să apară și răspunsurile: de exemplu un cash flow transmis de manager care implica o finanțare suplimentară consistentă (de la organizație, normal, doar nu de la bancă…), o pierdere ajustată în mai, la care se revenea din nou din iulie (când atelierul se închidea pentru concedii și nu erau produse anticipat venituri pentru plata salariilor). De la echipa de angajați, alocați fiecare în parte doar unui singur loc de muncă/fișe de post, cu actele pe masă, situațiile de încasări și plăți la vedere, cu afirmarea și probarea fiscalizării 100% a veniturilor, descurajarea operațiunilor în numerar, ceea ce se obținea la recomandarea de a munci ”doar/măcar pentru locurile lor de muncă!” era, cel mult, o ridicare din umeri. ALTCINEVA – adică cine este fraieru’ care răspunde de sustenabilitate trebuie să continue să vină cu banii pentru plățile curente și menținerea locurilor de muncă.
Oamenii vin și pleacă, e natural și adevărat. Primii pleacă managerii, că ei au avut salariile mai mari. Pleacă invocând diferența de viziune, faptul că trebuie să lucreze cu un anumit tip de angajați, faptul că nu s-au așteptat să li se întârzie salariul, faptul că există o incompatibilitate de valori și, mai ales, o mare incertitudine. Oamenii trebuie înțeleși, au familii, rate, facturi, ca noi toți și nici un fel de obligație de sustenabilitate. Iar incertitudinea nu poate fi gestionată decât cu pasiune și dedicare. Care nu are preț – căci nu este vorba despre un preț prea mare: cum poți stabili un salariu pentru un manager care are obligația de a obține salariul lui și al echipei pe care o conduce. Oamenii sunt individualiști, prin natura lor, de ce ar munci pentru alții când pot să se limiteze la a munci doar pentru ei?
Toți trebuie să fie înțeleși și vor fi înțeleși, mai devreme sau mai târziu. Și trebuie înțeleși și cei din grupurile vulnerabile pentru că este cel mai greu pentru ei. Toți creștem greu, orice angajat nou are nevoie de timp, cei tineri cred că zboară de mâine, în plus cei vulnerabili consideră că cineva le este dator și tot așa… Însă, pentru noi, încă e nedeslușit cum să reușim să facem echipe din oameni atât de diferiți. Poate este prematur să ne pronunțăm, dar să faci economie socială în condiții de piață 100% egale cu competiția, având angajați vulnerabili pare imposibil. Și viitorul structurilor de economie socială (inclusiv a celor de producție care nu au cum să concureze niciodată cu prețurile din China) este incert și, am îndrăzni să spunem, un pariu greu de câștigat după perioadele de sustenabilitate.