În cadrul şedinţelor de consiliere, am constatat adesea existenţa unei fuziuni a cuplului copil-părinte
Orice copil are un potenţial. Această realitate ne obligă la două lucruri: (1) să-l sprijinim în realizarea acestui potenţial, şi (2) să-l apreciem pentru ce are (în loc să fim dezamăgiţi şi să-l criticăm pentru ce nu are).
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologii au constatat adesea existenţa unei fuziuni a cuplului copil-părinte. Părintele, îngrijorat pentru soarta copilului, cu dorinţe de multe ori nerealiste faţă de nivelul realizărilor copilului, nu reuşeşte să accepte realitatea existenţei unei deficienţe (care nu poate fi corectată şi va rămâne de-a lungul întregii vieţi), şi încearcă să ascundă (în primul rând faţă de sine) faptul că standardele şi scopurile dezvoltării copilului sunt diferite faţă de cele ale copilului fără deficienţe.
Această atitudine duce la implicarea prea mare în atingerea unui nivel de dezvoltare normal şi de obţinere a unor rezultate pe care copilul singur nu le-ar putea obţine. Părintele ajunge să substituie copilul în eforturile lui, sprijinul acordat de părinte fiind din ce în ce mai mare, pe măsura trecerii timpului. Rezultatul este crearea unei duble dependenţe: copilul nu mai poate realiza singur ceea ce aşteaptă părintele de la el, iar părintele va fi ocupat tot timpul cu sprijinirea copilului, fără să mai poată avea pe viitor o viaţă independentă. Cei doi devin două persoane asistate de statul social.
În plus, un alt efect la fel de important este neglijarea potenţialului real pe care-l are copilul: când dorinţele (nerealiste) ale celor din jur constituie obiectivele de dezvoltare a copilului, adevăratele nevoi şi capacităţi ale acestuia rămân doar în stadiul incipient. Dorinţa celorlalţi ca acel copil să fie la fel cu cei fără deficienţe împiedică afirmarea adevăratei personalităţi a acestuia. Sintagma „nevoi speciale” poate fi înşelătoare: nevoile oricărui copil sunt „speciale”, iar ale copilului cu deficienţe sunt la fel de normale ca ale oricărui alt copil.
Metodologia utilizată în organizarea şi desfăşurarea taberelor (de la alegerea cadrului şi a participanţilor, până la metodele şi conţinutul activităţilor desfăşurate) au făcut posibilă o mai bună cunoaştere reciprocă: a copilului de către părinte, dar şi a părintelui de către copil. A fost relevată funcţionalitatea (şi punctele critice ale) relaţiei lor, şi, împreună, au putut să regleze unele din dificultăţile acesteia. Apreciind copilul pentru ceea ce este el şi nu în virtutea aşteptărilor (mai puţin realiste ale) adulţilor, acesta are şansa de-a se cunoaşte mai bine şi de-a alege modalităţile prin care să-şi dezvolte capacităţile sale reale, şi, totodată, să participe, să i se recunoască un rol, tocmai în virtutea acestor capacităţi. Nu în ultimul rând, scoaterea din izolarea în care trăiesc multe din asemenea cupluri părinte-copil cu deficienţe, le-a oferit posibilitatea să cunoască nu doar situaţii similare ale altor cazuri, dar şi specialişti care îi pot ajuta în rezovarea problemelor lor.
În cadrul activităţilor desfăşurate, aspectele integrative ale acestora au permis aprecierea diferenţei între copii, ca o calitate. În virtutea aspiraţiei spre normalitate, în familiile cu copii cu deficienţe este preţuit modelul „normalităţii”, conform căruia acesta este încurajat să atingă (mai mult prin imitaţie) standardele copiilor „normali”. Această tendinţă descurajează asumarea propriului rol şi crează impresia că nu există decât valori de excepţie, iar un parcurs şcolar şi social diferit este blamabil. Rezultă două dezamăgiri: că acel copil nu poate realiza ce vor (şi apreciază ceilalţi), dar şi dezamăgirea copilului că nu poate realiza propriul potenţial, respectiv ceea ce simte şi în felul în care simte el că are nevoie să se dezvolte.
Lasă un răspuns